Dumnezeu nu joacă zaruri

Mi-a cazut în mână o carte cu un titlu foarte cunoscut pentru că l-a afirmat Einstein: Dumnezeu nu joacă zaruri. Autorul cărţii, Edmond Constantinescu, trăieşte la Chicago şi îşi publică volumul la Arad (Editura Majestic Press).  Pe parcursul a 190 de pagini,  EC încearcă să demonstreze sintagma lui Einstein, ocupându-se de interacţiunea dintre religie şi ştiinţă conform unei la fel de cunoscute explicaţii einsteiniene: ştiinţa fără religie este şchioapă, religia fără ştiinţă este oarbă. Ce mi se pare important este limbajul pe care îl foloseşte EC, o combinaţie între filosofie şi religie, la fel cum Meister Eckhart constituise un limbaj al smereniei interioare (filosofie şi creştinism) pentru a se apropia de comunitatea de beghine de pe valea Rinului.

It's magic

 Louis Leterrier - regizor + trei scenaristi pun în acţiune un laborios plan  în vederea unei răzbunări în filmul cu multă pompă publicitară Jaful perfect  - Now we see me (2013). Filmul excelează prin arta imaginativă şi se adresează mai mult minţii şi mai puţin coardei sensibile.  Este vorba de o succesiune de situaţii, bazate pe regulile iluzionismului  şi ale romanului poliţist,  care până la sfărşit nu te lasă să ghiceşti  cine este vrăjitorul din spatele cortinei. Succesul peliculei vine din scenariu şi montaj. Profesionalismul actorilor nu il mai punem in calcul. Legile evidente ale magiei de care filmul iti aminteste la tot pasul: să creezi o  diversiune pentru a distrage atenţia; să plantezi un om în interiorul problemei.  Dintre legile ascunse: să laşi pe alţii să creadă că te conduc.  

Practici pedagogice

Pâna la urma este o traditie ca in orice scoala din lume sa existe cel putin doua cercuri de elevi, unul restrâns cu care se poate lucra si restul. Si nu ma refer numai la doxa esoterica si discursul exoteric in viziunea lui Pitagora, in scoala plotiniana, erau auditori (akroatoi) si cei aflati sub tutela (zelotoi). Lucrurile sunt vechi si continua peste timp. Studentii sa nu se mai plinga. Nu pot fi toti din cei “alesi”.

Filosofii privesc de sus

   Este titlul care mi-a venit in minte dupa ce am vazut Hannah Arendt (2013) in regia Margaretei von Trotta. Filmul reia un episod din viata Hannei Arendt - momentul in care devine, la propria-i dorinta, reporter pentru New Yorker la procesul lui Eichmann. Materialele scrise de Arendt se concretizeaza in cartea Eichmann in Ierusalim (1963). 

    La inceput plictisitor, bazat pe un scenariu cam indoielnic, filmul devine antrenant odata ce se centreaza pe ideile lui Arendt: totalitarismul - cauza a raului absolut, Amspreche sau birocrateza - limba de lemn vorbita de nazisti - pe care Arendt o descopera pentru a-l caracteriza pe Eichman ca personalitate mediocra aservita sistemului, răul radical si banalitatea răului etc.,etc.

    Dialogul dintre Arendt si prietenul ei Kurt Blumenfeld din Israel ar putea fi un punct central al filmului:

    Blumenfeld:  - Chiar nu-ti iubesti deloc poporul?

  Nu poti uita replica "rece" a Hannhei: - De ce i-as iubi pe evrei, imi iubesc prietenii. Ce vrea sa spuna Arendt este ca identitatea nationala, etnica sau religioasa nu poate fi deasupra identitatii umane. Faptul ca esti evreu, francez, german nu te deosebeste cu nimic pe linga faptul ca esti o fiinţa umana - calitate pe care si germanii si evrei si-au pierdut-o.

     Sint puse la zid afirmatiile Hannei privind vinovatia (??!) poporului evreu si in special a liderilor sai  - pare sa sugereze o eterna cooperare dintre victima si calaul ei. Problema este nedeslusita pina la sfirsitul filmului, asa cum o lasa si Hannah in carte. Nu cred ca este vorba de lasitatea unor lideri evrei. In fond,  in fata studentilor americani, Hannah explica: - Nici nu aveau cum sa se opuna... - Dar intre opozitie si protest mai este ceva.  Cred ca s-a referit la faptul ca demnitatea, caracterul, respectul de sine trebuie să ramina sub controlul propriu. Nu trebuie sa permiti celorlalti sa-ti ocupe mintea si spiritul. Epictet remarca ceva in genul: Nu exista hotul vointei tale libere.

    Arendt este acuzata de aroganta  innascuta, de faptul ca este  persoana rece si lipsita de sentimente. Insa mintea ei rationala  si rece  vede mai clar si mai departe decit mintea luata in stapinire de emotii.

     In film apare episodic  (nu se putea, este prea notorie relatia) "intilnirea" cu Heidegger - regele tainic al gindirii, dar si cu sotul si prietenii si interesantul editor al publicatiei New Yorker, scurte discursuri in fata studentilor, discursul despre necazurile care te coplesesc si te pot transforma intr-un vegetativ - asa cum traiau victimile de la Auschwitz.