joi, 19 ianuarie 2012

SCRIITORI, CREATIVITATE, EBRIETATE

,,Cine bea vin, bea geniu”
(Baudelaire)

Există o influenţă a alcoolului asupra creaţiei? De ce poeţii, scriitorii, în genere, sunt mai mari consumatori de alcool comparativ cu alte categorii? Lumea boemă a literelor are o predispoziţie spre consumul de alcool?
Tema relaţiei dintre creaţie şi posibilul ei stimulent, alcoolul, este veche. O întâlnim în templul din Delphi unde lângă statuia de aur a lui Apollo, zeul formei, al sensibilităţii, poeziei şi al artelor frumoase, există o gravură a lui Dyonissos (reprezentat mai târziu ca Bachus), zeul intoxicaţiei, extazului şi al intuiţiei. O găsim şi pe basoreliefurile descoperite la Tomis (1) datate din prima jumătate a secolului III în care multe din monumentele epigrafice înfăţişează sărbătorile date în cinstea lui Dyonissos/Bachus în cetăţile vest pontice, ca prilej de manifestare a aptitudinilor artistice în concursuri muzicale şi de dramă. Mai multe informaţii pe tema relaţionării dintre creaţia artistică şi viţa de vie, la daci, găsim în cartea lui Andrei Oişteanu publicată recent la Polirom, Narcotice în cultura română (2010).
În literatură filosofică,  unitatea celor două zeităţi este abordată de Nietzche (3) care expune sinteza dintre principiul Dionisiac al exuberanţei şi principiul Apolonian al structuri şi ordinii; cele doua  funcţionind sincronizat în timpul producţiei creative. Formulările lui Nietzche asupa celor două principii ne duc cu gândul la termenii de  procese primare şi secundare elaborate de psihanaliză, în care primar repezintă originalul, nonconvenţionalul bazat pe instinct şi inconştient,  în timp ce secundar este asociat cu logic, analitic, convenţional şi conştient. Cele două noţiuni de primar şi secundar au fost asociate şi cu relaţia ordine/dezordine corespunzătoare într-un fel şi cu funcţiile creierului. Creierul, se consideră în anumite contexte neurobiopishologice (2), este controlat de doi „generatori”, unul îşi obţine puterea din regiunea vegetativă, altul din mediul fizic. Primul generator constă în creierul primitiv, denumit şi generator-aleator deoarece transmite semnale în dezordine în mod aleator. Celălalt generator, cortexul central, înalt dezvoltat, este numit generator-cunoaştere deoarece transmite semnale ordonate într-un mod structural informativ.
Cercetări riguroase pe tema din titlu aparţin cu deosebire psihologilor suedezi. O să ne întrebăm de ce tocmai aceştia. Consumul de alcool, afirmă statisticile, este întâlnit în grad  mai mare atunci când este vorba de două dintre ţările europene, Suedia şi Franţa. Ambele se remarcă şi prin creaţia literară, ce este drept cu tradiţie îndelungată în Franţa. Totuşi, cum anume acţionează alcoolul asupra procesului creativ, cum influenţează el scrisul? Care este mecanismul prin care alcoolul influenţează inspiraţia? Sunt întrebări la care încearcă să răspundă respectivele studii. S-a vorbit de faptul că alcoolul are capacitatea de a reduce concomitent anxietatea dar şi de a creşte conştientizarea; ajută scriitorul să-i studieze pe ceilalţi, reduce inhibiţia atunci când ajunge în impas, induce relaxarea după efortul susţinut. Fiziologic, acţionează prin reducerea funcţiei motorii generând starea de relaxare. Din punct de vedere psihologic, blochează anumite inhibiţii ale personalităţii. Se pare că scriitorii consumă mai mult alcool decât alte grupuri profesionale datoriă solitudinii procesului de scriere, efortului de a trăi în lumea ficţiunii, anxietăţii dar şi participării alcoolului în procesul creativ. Dar deschiderea porţilor energiei creative este dată de o cantitate moderată de alcool. După o perioadă iniţială de stimulare, celulele creierului devin mai puţin active. În fond, eminescian zicând, „un pahar de vin ascute mintea mai mult o toceşte”.
Studiile vin să demonstreze că alcoolul are contribuţia sa la actul literar prin faptul că schimbă balanţa între procesele primare şi cele secundare (intervine, aşadar, alternanţa dintre creierul primitiv şi cortexul central sau generator-cunoaştere); alcoolul limitează funcţia proceselor conştiente în timp ce procesele primare râmân neschimbate.
Mai analitic, se evidenţiază cum alcoolul ,,lucrează“ pe etapele creaţiei. Studii care au lucrat cu grupuri Placebo şi grupuri de control au conchis că cel puţin în etapa primă şi ultimă a creativităţii, de pregătire (când  scriitorul  îşi adună informaţiile referitoare la subiectul tratat şi ăşi construieşte setul motivaţional) şi de verificare (când se fac finisările necesare), mintea  umană este obstrucţionată de alcool, în timp ce o doză  de alcool facilitează etapa de incubaţie a creaţiei (când informaţia este prelucrată mai mult inconştient pe fondul unei dorinţe continue şi intense de a finaliza lucrarea şi când gândirea logică, ordonată poate fi plictisitoare în această perioadă) şi anumite momente ale iluminării (când soluţia pare că se organizează de la sine). De altfel, Andrei Oişteanu arată că, în basme, eroul este cuprins de un somn letargic la apropiere de lumea de dincolo; mai exact la intersecţia dintre lumea realului şi cea a imaginarului, (pe care o putem plasa oarecum în etapele de inspiraţie şi iluminare) aflăm o modificare  de stare de conştiinţă (5).
Prin urmare, cantitatea moderată de alcool blochează etapele creative care sunt în principal bazate pe procese secundare (pregătirea, anumite faze ale iluminării şi verificarea), dar dezvoltă acele etape bazate, în principal, pe procesele primare (incubaţia şi anumite faze ale iluminării).
O serie de întrebări se nasc: Cum te poţi folosi de alcool în calitate de creator pentru a-şi developa spiritul? Se folosesc scriitorii în mod intuitiv de alcool în anumite etape ale procesului creativ? Poţi să fii consumator de alcool şi să râmâi raţional şi strălucitor în creaţie în ciuda consumului?
Până la urmă cercetările menţionate relevă următoarea idee:  consumul de alcool reflectă dorinţa de a accelera incubaţia sau de a dezvolta ideile originale. Aşadar, activitatea sfârşeşte unde a început,  cu vechii greci.




CÂNTECUL VIEŢII



 
            Titlul cărţii profesoarei F. Necşoiu ,,Fructe... Flori... Frunze...“ (Editura Arefeană, Bucureşti, 2004), nu respectă ciclul natural al dezvoltării: întâi frunze, apoi flori şi fructe, ci parcă se înscrie într-un procedeu de comunicare gestaltist sau aparţine unui copac mai special, unul exotic în care frunzele, ultimele care apar, aduc în prezent amintirile încărcate emoţional ale fructelor şi florilor.
            În general, unul din rosturile unei cărţi este de a genera efervescenţa gândurilor şi interogaţiilor celui care o citeşte. Aşa se întîmplă şi în cazul acestui volum-confesiune care, în conţinut, nu se dezice de titlul propus şi devine un mozaic de reflecţii ce formează întregul numit viaţă, aidoma elementelor amintite aflate în alcătuirea unui copac.  Aşadar, cititorul cunoaşte necesitatea de a-şi pune întrebări odată cu autoarea, întrebări legate de trecerea sa prin lume, de atenţia dată entităţilor infime care ne compun viaţa, de  relaţionarea cu regnul vegetal sau animal etc.
            Ni se pare că, în fapt, cartea se desfăşoară pe trei niveluri :
-          unul individual-descriptiv în care autoarea expune anumite evenimente cu semnificaţie particulară;
-          unul de interes colectiv care aduce în prim plan aspecte ale lumii satului de la începutul anilor ’40 (bombardamentele din ’44, seceta din ’46), situaţia social-locativă din deceniul şase etc.
-          altul metareflexiv, acesta din urmă saturat de cugetări asupra credinţei, colegialităţii, dăruirii, recunoştinţei, iubirii, frumosului etc.