Titlul cărţii profesoarei F. Necşoiu ,,Fructe... Flori... Frunze...“ (Editura Arefeană, Bucureşti, 2004), nu respectă ciclul natural al dezvoltării: întâi frunze, apoi flori şi fructe, ci parcă se înscrie într-un procedeu de comunicare gestaltist sau aparţine unui copac mai special, unul exotic în care frunzele, ultimele care apar, aduc în prezent amintirile încărcate emoţional ale fructelor şi florilor.
În general, unul din rosturile unei cărţi este de a genera efervescenţa gândurilor şi interogaţiilor celui care o citeşte. Aşa se întîmplă şi în cazul acestui volum-confesiune care, în conţinut, nu se dezice de titlul propus şi devine un mozaic de reflecţii ce formează întregul numit viaţă, aidoma elementelor amintite aflate în alcătuirea unui copac. Aşadar, cititorul cunoaşte necesitatea de a-şi pune întrebări odată cu autoarea, întrebări legate de trecerea sa prin lume, de atenţia dată entităţilor infime care ne compun viaţa, de relaţionarea cu regnul vegetal sau animal etc.
Ni se pare că, în fapt, cartea se desfăşoară pe trei niveluri :
- unul individual-descriptiv în care autoarea expune anumite evenimente cu semnificaţie particulară;
- unul de interes colectiv care aduce în prim plan aspecte ale lumii satului de la începutul anilor ’40 (bombardamentele din ’44, seceta din ’46), situaţia social-locativă din deceniul şase etc.
- altul metareflexiv, acesta din urmă saturat de cugetări asupra credinţei, colegialităţii, dăruirii, recunoştinţei, iubirii, frumosului etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu