Multă vreme, Occidentului i s-a cîntat prohodul. Oswald Spengler, creator al circularităţii civilizaţiilor, încerca să demonstreze etapa de bătrîneţe şi, deci, de disoluţie în care se găseşte cultura occidentală. René Guénon vedea Criza lumii moderne în lipsa de tradiţii şi de adevăruri revelate. Victor Hugo vorbea şi el de corespondenţa dintre perioada vîrstelor omului şi cele traversate de umanitate, actualmente aflîndu-ne la nivelul unei maturităţi urmată de posibilă anchiloză şi mers spre exitus.
Ce înseamnă criză? Înlăturarea unor valori fără a fi înlocuite cu altele care să coordoneze cel puţin egal, dacă nu mai mult, domeniul pe care îl structurau cele vechi. Poate că la o astfel de concluzie a crizei s-a ajuns, într-un fel, prin regretul indivizilor faţă de nostalgia trecutului sau speranţa unui viitor mai bun. Poate, dintr-o altă perspectivă, datorită faptului că Occidentul (prin Occident înţelegem cultura vestică în opoziţie cu cea estică, orientală) a fost la fiecare nouă generaţie, nouă etapă, aşa cum se întîmplă într-o societate dinamică, în căutarea unei ordini principiale. De multe ori, Occidentul a fost supus unei dezorientări cauzată de contestarea, criticarea şi respingerea criteriilor de ordine pentru valori, aşa cum se produce odată cu diferitele revoluţionări de domeniu, de pildă, momentul J.J. Rousseau în cel social, Nietzche în cel al filosofiei care serveşte ideologiei sociale etc., sau a diferitelor schimbări de paradigmă din ştiinţa modernă care au indus incertitudinea precum cele datorate lui Einstein şi Heisenberg. Nimic nu mai părea sigur, exista caracter de provizorat în idee ca şi în viaţa noastră cea de toate zilele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu